Cartea se formulează ca o istorie colectivă concentrată în jurul unei familii strămutate din aşezământul originar, ocupat de companiile agricole faţă de care se îndatoraseră de-a lungul anilor de secetă. Mirajul regiunilor fertile, mediatizate în ziare, declanşează un adevărat exod către vest, spre California. Speranţele puerile, planurile existenţiale fireşti dezvăluie nişte personaje simpliste, neemancipate, predispuse jugului atât în sensul lui propriu cât şi în sensul metaforic. Această înclinaţie maladivă spre supunere se dovedeşte însă a fi sursa viitoarei tragedii căreia îi este supusă “extinsa” familie americană al cărei nucleu primar este menţinut în jurul femeii-mame. Deşi forma socială nu este cea a matriarhatului, stăpânirea de sine, puterea decizională şi francheţea impun ca putere decizională femeia ale cărei drepturi de exprimare, ameninţate de majoritatea familială masculină, sunt admise permanent ca adevăruri irecuzabile.

Forma de expunere este una anticipativă în raport cu evoluţia personajelor în contextul social-istoric. Elaborarea cadrului social şi a situaţiilor general valabile epocii preced orice acţiune întreprinsă de membrii familiei oprimate. Acest fapt asigură pe de o parte credibilitatea ansamblului de întâmplări prezentate iar pe de altă parte o confirmare permanentă a faptului că orice moment istoric se defineşte prin câteva caracteristici ale maselor, ori “Fructele mâniei” se constituie ca o adevărată frescă socială a zonele rurale americane la început de secol XX.

Pentru un cititor străin de subiectele campestre şi de societăţile rurale ai căror indivizi sunt dedicaţi aproape integral obişnuitelor activităţi devenite parte a fiinţei lor şi a tuturor generaţiilor premergătoare şi succesoare s-ar putea să nu admire şi să nu “guste” aspectele dramatice carora le sunt supuşi bieţii tărani strămutaţi. Finalul deschis însă pe fundalul unei situaţii sociale bine cristalizate, din care musteşte revolta mocnită, poate dezamăgi din nou. Deşi distinsă cu premiul Pulitzer, eu una nu pot să spun că am fost foarte încântată,  ca atare o recomand cu jumătate de gură.

Cu toate astea, întrebarea puerilă “De ce?” îmi inundă gândurile, toate. La unele aceleaşi întrebări am găsit sau, mai bine zis, am acceptat răspunsurile pe care sinea mea (educată în sensul de dresată) mi le servea fără prea multă ezitare. La alte întrebări nu vreau să accept răspunsurile evidente. Toate răspunsurile acceptate mă indeamnă de la urmă: “Stai în umbră!”, toate răspunsurile evidente însă neconsimţite îmi dau ghes, ca în bancul ăla cu blonde: “Mai dă-le o şansă!”. Astea fiind zise, probabil după ce o să scriu o ultimă recenzie, o să mă retrag o vreme să îmi mestec gândurile. Până una alta, delectaţi-vă:

O continuare la fel de uşor de consumat ca şi “Un an în merde” de data asta pe o altă temă, uşor spinoasă pentru francezi, şi anume dragostea. Un întreg ansamblu de încurcături declanşate de pofta nestăvilită de dragoste care pune stăpânire pe oricare dintre noi şi despre care se spune că ar fi puţin exacerbată la francezi. Şi cum modul de a iubi al francezilor, la fel ca şi modul de a găti, este foarte elaborat, nu te poţi aştepta decât la un lung şir de isprave siropoase din partea unui “extraterestru” englez.

Cu alte cuvinte pregătiţi-vă pentru îmbarcarea înspre tărâmul dragostei cu năbădăi care nu se stinge nici într-un cadru pastoral, nici în spuma mării cu atât mai puţin în oraşul “atestat” al inimioarelor care se dovedeşte a fi mai degrabă un oraş al călcâielor aprinse decât al promisiunilor şi şoaptelor languroase. Ei, astea fiind spuse, relaxaţi-vă şi savuraţi multele cireşe de pe tort pe care vi le serveşte maestrul într-ale pupăcelilor, acelaşi “Pol Vest” cu care v-aţi obişnuit deja.

P.S: Şi acum, ca să înlătur orice posibilitate de apariţie a altor victime, franţuzoaicele nu sunt chiar atât de dezinvolte pe cât se “zvoneşte”, din nenumăratele discuţii despre femei la care am participat, vă împărtăşesc (jubilând) că sunt foarte radicale şi întâmpină orice propunere “precoce” cu “cuvinte grele”.

De la alţii adunate: “Păşunile raiului este o minunată colecţie de povestiri legate între ele, impregnate de ataşamentul faţă de pământ şi faţă de oamenii care îl muncesc, atât de des întâlnit în opera lui Steinbeck”.

O frescă câmpenească cioplită într-o viaţă de zi cu zi adaptată epocii pământului, în neliniştile şi tragediile mărunte ce macină atât o viaţă aparent tihnită cât şi un individ sortit singurătăţii. Remarcabilă este tendinţa de despicare a aparenţei, de decelare a adevărului social, disponibil oricărui analizator, de adevărul familiar, individual. Mecanismul de dezvăluire este unul pur literar; simpla încadrare a întregii povestiri într-un cadru aparte, “de vis” şi împărtăşirea secretelor locuitorilor acestuia are rolul de extrapolare a ideii primare enunţate.

După ce am terminat-o am rămas cu imaginea unui cadou, şi deşi sună patetic într-un sens desuet nu pot să nu admit faptul că viaţa pe care am perceput-o este ca un cadou pe care urmează să îl foloseşti o lungă perioadă de timp. În fine, deşi cadrul prezentat poate să nu suscite atenţia (vremurile pământului şi atenţiei excesive arătate acestuia şi exploatării lui), modul în care este prezentată ideea de ambalaj în conjunctura socială poate fi actualizată, drept pentru care o recomand.

O carte savuroasă despre francezi şi englezi, luaţi separat şi împreună. Diferenţele culturale, de mentalitate şi de principii îl trec pe bietul Paul West, un englez get beget, prin adevărate furci caudine. Dezorientat de amabilitatea ipocrită afişată de majoritatea francezilor cu care interacţionează, fascinat de desu-uri şi ridichi, înfundat până în gât în birocraţia franceză, săpat pe la spate de şef, scârbit de excrementele canine de pe străzi şi uimit de predispoziţia autohtonă spre grevă, “Pol” încearcă să se “convertească la franţuzism”.

Scrisă într-o manieră spirituală, cartea te prinde. Pe de altă parte, majoritatea aspectelor prezentate sunt cât se poate de adevărate însă puternic accentuate şi surprinse în situaţii rizibile, uşor duse la extrem. Recunosc că ar fi fost mai bine să o fi citit înainte de a fi ajuns acolo, nu de alta, dar aş fi trecut cu obrazul neînroşit peste multe situaţii similare celor expuse.

O carte de week-end sau un antidot pentru depresie. O recomand, însă nu vă aşteptaţi la cine ştie ce revelaţii. În fond şi la urma urmei, umorul face parte din “era consumismului”.

O carte în care este testată puterea de asimilare a cititorului, nu în sensul ideatic ci în acela de a urmări o succesiune cu adevărat sincopată de evenimente a căror importanţă este voit incertă. Pe de altă parte caracterul imaginativ are o deosebită valoare, numeroasele dispariţii inexplicabile, vârstele afişate nedefinite, procesele de întinerire/îmbătrânire subite, legăturile interpersonale cu amprentă definitorie în context evolutiv la nivel de individ sunt, deşi lait-motivuri în opera eliadescă, prezentate într-un mod inedit de data asta.

Un alt aspect marcant este acela al alienării într-un context coercitiv (regimul comunist care impunea verificarea aberantă a unor indivizi care, în cadrul unui şir de evenimente nefericite (“coincidenţe contradictorii”), au intrat în vizorul securităţii) şi admit ca unică soluţie sfidarea timpului prin uitare în raport cu societatea.

Interdependenţa temporalo-spaţialo-socială impune o redefinire a noţiunii de individualitate. Scos din timpul istoric şi social un individ e practic inexistent indiferent de capacităţile sale. Nimic nou până aici. Noutatea apare atunci când încerci să trasezi o urmă a individului într-un timp netrăit. În fine, cam greu de explicat, limita între o idee deja devenită clişeu şi o idee provenită din interdependenţa spirituală între vieţile succesive este destul de fină.

O carte controversată, care i-a adus destituirea din postul ocupat la universitate pe motivul că ar fi un roman pornografic, Domnişoara Christina are cu toate astea un puternic caracter etnografic. Scenele aşa zis pornografice sunt senzuale, în orice caz puerile în raport cu cele prezentate în Ecstasy (Ryū Murakami).

Acţiunea cu aspect mondeno-câmpenesc angrenează o serie de personaje identificate ca boeme însă perfect adaptabile din punct de vedere al vitezei de răspuns psihic în situaţii “cabalistice” a căror notorietate le este prezentată treptat. Evoluţia stării de spirit a personajelor devine astfel un punct de interes, antrenând nu numai curiozitatea la nivel factic ci şi interesul pentru credinţele absconse. Cititorul obişnuit cu afinitatea eliadescă pentru subiectele atipice, extravagante este prins între o lume telurică, bine ancorată într-un prezent contextual şi o lume a sufletelor “neterminate”, în care arhaicul este de natură culturală, o cultură întreţinută, atât într-un cadru restrâns (cel al familiei) cât şi într-unul amplu (credinţe primare specific naţionale în strigoi, vrăjitoare şi mesageri).

Trecerile succesive între vis şi o realitate a cărei veridicitate este îndoielnică, convulsiile inexplicabile însă pseudo-generalizate, poveştile cu tente eminesciene întreţin o atmosferă de surescitare, în care echivocul impune ideea de transparenţă inter-temporală însă nu cu privire la pasajul între două lumi distincte, “extirparea timpului din prezent văzut ca timp” (aşa cu nu mai ştiu cine zicea) ci mai degrabă ca mod de percepţie. Spun asta pentru că finalul este absolul “pământesc”, ordinar, bine împlântat în timp. Pe de altă parte precocitatea de care dă dovadă copilul poate fi considerată iar o dovadă a ceea ce numeam mai devreme “transparenţă inter-temporală”, şi în cazul de faţă poate fi mai uşor explicată ca fiind capacitatea de a recunoaşte situaţii care nu au fost întâlnite, sau de a retrăi conştient experienţe mult decalate din punct de vedere istoric.

În fine, o carte atractivă (nu la modul senzual) atât din punct de vedere ideatic cât şi factic.

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Eliade probabil, în afară de “Romanul adolescentului miop”, se defineşte ca o expunere bine localizată temporal şi spaţial a căutării ieşirii din timp, a individualizării şi fragmentării, scrisă într-un stil aproape cinematografic.

Trei personaje aparent independente din punct de vedere temperamental, Viziru – un negociator eficient al ministerului Economiei Naţionale, un vânător de semne şi de simboluri, destul de extravagant în percepţia celorlalte personaje, Bibicescu – actorul ratat, conştient de lipsa de talent însă convins de individualitatea sa, măcinat de dorinţa de a crea spectacolul total, şi Vădastra – un avocat ridicat din mulţime al cărui scop final este acela de a deveni omul suprem, adulat, dispunând de putere nelimitată asupra oricărei fiinţe, dar care se zbate între neputinţa cotidiană şi imaginaţia prolifică, dar cu interese convergente, nemurirea, ieşirea din timpul istoric şi încastrarea în conştiinţa universală. Modurile în care este însă percepută nemurirea şi conştiinţa universală au ca efect fragmentarea romanului la nivel social, politic şi etic.

Noaptea de Sânziene este o carte grea prin simplul fapt că abundă în simboluri şi interpretări, în care legăturile interpersonale sunt puternic ramificate iar tendinţele de individualizare ale fiecărui personaj induc în eroare uneori cititorul. Pe de altă parte, faptul că acoperă o plaja largă de medii şi de personalităţi, sincopele temporale şi “lăuntrice” fac acţiunea greu de urmărit. Cu toate acestea, se disting două abordări ale nemuririi, una aproape fizică, palpabilă, concentrată pe fiinţă, pe individ, arborată de personajele rapace, bine înrădăcinate în teluricul fiinţei proprii şi o nemurire spirituală, o nemurire desăvârşită, de sfânt, căutată de personajele excentrice, închise într-un sine claustrat şi înverşunat în căutarea legăturilor între lucruri şi simboluri.

Ceea ce m-a marcat este intuiţia aproape patologică a unor personaje, capacitatea extrasenzorială aproape maladivă. Într-un mod paradoxal anul trecut am citit ceva despre un pictor român suprarealist, Victor Brauner, al cărui autoportret îl înfăţişa fără un ochi, ochi pe care şi l-a pierdut după ce a terminat tabloul, tot în Franţa. Da, nu ştiu, cartea asta îmi readuce în centrul atenţiei o veche obsesie.

În fine, pot fi spuse multe dar să rămânem la atât. Mi-a placut prea mult …o recomand.

Am obosit, îmi simt tâmplele pulsând şi pielea de sub ochi trăgându-mi pleoapa de jos. Mă dor umerii şi degetele şi ochii.

Laboratorul e pustiu acum şi eu am rendez-vous  în 15 minute, şi mă chinui să nu adorm. Cineva răspunde în locul meu cu vocea mea de fiecare dată.

Încă o săptămână … şi o să dorm.

Şi cum în ultima vreme sunt chinuită de insomnii sau, în cazul în care adorm, de aceleaşi coşmaruri, m-am gândit eu să invoc spiritele răzbunării şi să le şi luminez, poate s-or mai îmbuna. Pe de altă parte, cum sâmbătă seara am revăzut un film brazilian, Chico Xavier, cu vecinul meu brazilian care voia să îşi omoare şi el timpul cu cineva, şi cu care am vorbit pe lângă despre spiritism şi credinţe oculte, specifice culturii fiecărei ţări în parte, mi s-a părut cât se poate de normal să îmi încerc norocul cu un “autoportret” .

Şi pentru că timpul mi-a prisosit am zis să le fac şi poze. Poate vă mai înveseleşte talentul meu de copil de 3 ani. Las’ că am eu alte calităţi.