Noaptea de sânziene

Autor: Mircea Eliade

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Eliade probabil, în afară de “Romanul adolescentului miop”, se defineşte ca o expunere bine localizată temporal şi spaţial a căutării ieşirii din timp, a individualizării şi fragmentării, scrisă într-un stil aproape cinematografic.

Trei personaje aparent independente din punct de vedere temperamental, Viziru – un negociator eficient al ministerului Economiei Naţionale, un vânător de semne şi de simboluri, destul de extravagant în percepţia celorlalte personaje, Bibicescu – actorul ratat, conştient de lipsa de talent însă convins de individualitatea sa, măcinat de dorinţa de a crea spectacolul total, şi Vădastra – un avocat ridicat din mulţime al cărui scop final este acela de a deveni omul suprem, adulat, dispunând de putere nelimitată asupra oricărei fiinţe, dar care se zbate între neputinţa cotidiană şi imaginaţia prolifică, dar cu interese convergente, nemurirea, ieşirea din timpul istoric şi încastrarea în conştiinţa universală. Modurile în care este însă percepută nemurirea şi conştiinţa universală au ca efect fragmentarea romanului la nivel social, politic şi etic.

Noaptea de Sânziene este o carte grea prin simplul fapt că abundă în simboluri şi interpretări, în care legăturile interpersonale sunt puternic ramificate iar tendinţele de individualizare ale fiecărui personaj induc în eroare uneori cititorul. Pe de altă parte, faptul că acoperă o plaja largă de medii şi de personalităţi, sincopele temporale şi “lăuntrice” fac acţiunea greu de urmărit. Cu toate acestea, se disting două abordări ale nemuririi, una aproape fizică, palpabilă, concentrată pe fiinţă, pe individ, arborată de personajele rapace, bine înrădăcinate în teluricul fiinţei proprii şi o nemurire spirituală, o nemurire desăvârşită, de sfânt, căutată de personajele excentrice, închise într-un sine claustrat şi înverşunat în căutarea legăturilor între lucruri şi simboluri.

Ceea ce m-a marcat este intuiţia aproape patologică a unor personaje, capacitatea extrasenzorială aproape maladivă. Într-un mod paradoxal anul trecut am citit ceva despre un pictor român suprarealist, Victor Brauner, al cărui autoportret îl înfăţişa fără un ochi, ochi pe care şi l-a pierdut după ce a terminat tabloul, tot în Franţa. Da, nu ştiu, cartea asta îmi readuce în centrul atenţiei o veche obsesie.

În fine, pot fi spuse multe dar să rămânem la atât. Mi-a placut prea mult …o recomand.

~ by faruck on 18 December 2010.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: