Peste puteri

•16 December 2010 • Leave a Comment

Vreau să dorm. Tot ce îmi doresc de două zile e să dorm, să pun capul pe tastatură şi să dorm. De două săptămâni lucrez fără să mă uit la ceas şi uit să mă opresc.

Am obosit, îmi simt tâmplele pulsând şi pielea de sub ochi trăgându-mi pleoapa de jos. Mă dor umerii şi degetele şi ochii.

Laboratorul e pustiu acum şi eu am rendez-vous  în 15 minute, şi mă chinui să nu adorm. Cineva răspunde în locul meu cu vocea mea de fiecare dată.

Încă o săptămână … şi o să dorm.

 

Sechelele week-end-ului

•24 November 2010 • 2 Comments

Cinci zile fără strop de net. Poate că nu ar fi fost aşa de grav dacă nu ar fi fost incluse şi zilele de week-end, lungi, ploioase şi anoste. După o zi întreagă de sâmbătă dormită aproape integral cred că e mai mult decât evident că noaptea nu am mai avut şanse să pun geană pe geană. Nu-i problemă, am citit toată noaptea, ca în vechile vremuri. Cu toate astea duminică deja nu mai aveam chef să stau în pat aşa că m-am reapucat să desenez (că tot vă spuneam într-unul din posturile trecute că mi-am găsit o nouă ocupaţie).

Şi cum în ultima vreme sunt chinuită de insomnii sau, în cazul în care adorm, de aceleaşi coşmaruri, m-am gândit eu să invoc spiritele răzbunării şi să le şi luminez, poate s-or mai îmbuna. Pe de altă parte, cum sâmbătă seara am revăzut un film brazilian, Chico Xavier, cu vecinul meu brazilian care voia să îşi omoare şi el timpul cu cineva, şi cu care am vorbit pe lângă despre spiritism şi credinţe oculte, specifice culturii fiecărei ţări în parte, mi s-a părut cât se poate de normal să îmi încerc norocul cu un “autoportret” :).

Şi pentru că timpul mi-a prisosit am zis să le fac şi poze. Poate vă mai înveseleşte talentul meu de copil de 3 ani. Las’ că am eu alte calităţi.

Inspirăm, expirăm … uităm

•19 November 2010 • Leave a Comment

Inspirăm! Nu prea m-am mai îndeletnicit cu scrisul în ultima vreme, cel puţin nu pe blog, că altfel am scris şi încă mult. Nu am avut timp. Nu ştiu cum se face, dar niciodată nu am timp, nici acum nu am de altfel, dar o să iau o pauză week-end-ul ăsta că sunt puţin cam şifonată, ce să îi faci, uneori ne mai ajunge şi oboseala, iar săptămâna asta a fost absolut criminală. Din păcate, o dată cu senzaţia asta de oboseală leşinată a mai apărut şi plictiseala. Oficial m-am plictisit de toţi puricii şi guguloaiele din interferograme şi de încercat zeci de piste şi de simulări şi de rapoarte şi de articole şi de ritmul ăsta alergato-târşit şi de tot.

M-am plictisit şi de permanentele bobârnace pe care le primesc de la cei care ar trebui să îmi fie aproape şi de nopţile cu somn scurt şi agitat şi de discuţiile serbede cu doctoranzii şi de colegul de birou şi de singurătate şi de frigul care îmi mănâncă mâinile şi iar de tot.

Expirăm! Şi pentru că m-am plictisit m-am apucat şi eu să fac altceva. Printre altele, în afară de obişnuitele ieşiri cu bicicleta, cu care v-aţi obişnuit deja (deşi nu cred să mai dureze mult – iarna e aproape), am fost pe Parmelan şi m-am apucat de desen. Despre Parmelan o să vă povestesc când o să şi am ce să vă arăt. Desenele o să le vedeţi când ajung acasă :).

Uităm! Până una alta, eu o să dorm în noaptea asta … cel puţin aşa sper.

Tinerețe fără de tinerețe

•15 November 2010 • Leave a Comment

Autor: Mircea Eliade

O “poveste” a cărei origine rezidă în insuficiența temporală privită din punctul de vedere al unui cercetător prolific. Deși rămasă la statutul de idee, în contextul scrierii de față totul decurge cu acea naturalețe romanescă, ușor romantic chiar, la nivel de stil. Un lait-motiv al operei eliadești este acela al timpului, care de această dată poartă masca dușmanului mușcător. Un biet profesor de provincie, având pe lista de așteptare o operă colosală realizează pe de o parte vremelnicia noțiunilor asimilate în raport cu capacitatea sa intelectuală și fizică iar pe de altă parte cantitatea enormă de informație care planează în jurul oricărui lucru. Acesta este contextul în care are loc o mutație pe care eu, personal, am perceput-o ca fiind a timpului și nu a persoanei. Mutația unui individ nu ar trebui să se repercuteze asupra vieții personajelor cu care acesta intră în contact, ori în cazul de față majoritatea personajelor care se atașează oarecum afectiv de personajul așa zis mutant sunt fie îmbătrânite prematur, fie mor în condiții incerte. În condițiile în care admitem o mutație a timpului, și pe de altă parte admitem timpul absolut ca un cumul de timpi individuali care se întrepătrund vom putea oarecum explica această istorie atât de bizară a întineririi și atotcunoașterii.

Istoria nu este lipsită totuși de aspecte ușor excentrice, de atemporalitate sau, în ultimă instanță, de compactizare temporală. Pe parcursul întregii povești orice cititor pragmatic se va întreba de ce întregul efluviu literar al personajului principal converge către analiza propriului caz și nu finalizează opera primară. Nu știu dacă răspunsul trebuie căutat în domeniul religios dar tind sa cred totuși că este mai degrabă vorba de acea “modestie” a inițiatului, sau ca să fiu mai explicită există o serie de texte hinduse de inițiere total inaccesibile unui neinițiat, vorbesc de acele scrieri cu dublu sens, așa cum putem asimila întreaga activitate literară a personajului nostru. Și asta nu pare a fi suficient, este adăugat acel alfabet secret pe care îl presupune descifrabil în câteva decenii cu ajutorul calculatorului, asta fiind de altfel o altă caracteristică cu implicații oculte (caracteristica de vizionar). În aceste condiții punctul de interes se mută de la o istorie la un om, la maniera de accedere a unor astfel de capacități. În fine, în spate e o întreagă teorie pur subiectivă.

Mai devreme vorbeam de compactizarea temporală care constă în reducerea abruptă a unui interval temporal perceput la nivel de ființă. Ideea mi-a plăcut foarte mult, las la latitudinea fiecăruia interpretarea ei și, de altfel, a multor altora.

P.S: Văd că există și o ecranizare de Francis Ford Coppola. Tare aș fi curioasă cum e în raport cu cartea.

Secretul doctorului Honigberger

•14 November 2010 • Leave a Comment

Autor: Mircea Eliade

O culegere de nuvele pentru care fie tematica, cum este cazul “Secretului doctorului Honigberger”, fie localizarea din punct de vedere spațial, în cazul “Nopților la Serampore”, sunt de natură indiană. Acest fapt se auto-identifică cu vizibila tendință de reverie conștientă sau indusă controlat care subjugă psihic personajele aflate în curs de inițiere. Acest fapt are drept rezultat frângerea axei temporale, un joc între prezent și un trecut marcant asimilat de personaje ca “pseudo-prezent” datorită percepțiilor senzoriale care nu înregistrează sincopa temporală.

Dacă în Nopți la Serampore decalajul temporal între prezenturile cărora le sunt expuse personajele se face simțit prin discrepanța la nivel cultural material și în final este admisă de personajele implicate, în Secretul doctorului Honigberger ești surprins de saltul prin uitare, un fel de nou început fără memorie a unor personaje implicate.

Cu toate acestea nu doar aspectul temporal discontinuu frapează ci o întreagă atmosferă ambiguă, cu caracter nocturn, în care excesul de activitate cerebrală se impune ca un context propice unor breșe, fie ele de natură temporală (“Nopți la Serampore”) fie de natură spațio-temporală – așa zisa Shambala, țară invizibilă populată de indivizi capabili să își controleze nu doar fizicul ci să își canalizeze energia spre o susținere a lumii vizibile, sau mai bine zis o sursă de energie pentru lumea supusă morții.

Ideea care m-a stăpânit când am citit-o este aceea că pentru a evolua nu e nevoie de un supra-om, e nevoie doar de o conștientizare și, automat, o “educare” a ființei deja existente. în felul acesta se poate accede nu numai la liniște psihică sau echilibru energetic universal, adesea adresat ca stare primară, ci și la o revoluție a intelectului, a noțiunii de natural și a nivelurilor de percepție.

Bine, expunerea tuturor acestor aspecte este animată de o serie de alte idei proprii doctrinelor indiene, care admit posibilitatea “evaporării” fizice, impun libertatea temporală ca realitate existențială și multe altele. Cu alte cuvinte cititorul nu lâncezește nici din punct de vedere al cadenței acțiunii nici din punct de vedere al implicării cerebrale. Eu una de mult nu am mai citit ceva care să îmi solicite imaginația. Și pe de altă parte să nu uităm că există acea simbolistică eliadescă specifică cu rădăcini în “Istoria religiilor” care îndeamna orice curios la căutare.

Retour des Alpages

•12 October 2010 • Leave a Comment

Week-end-ul trecut a fost ceva mai animat. În fiecare an,  în a doua sâmbătă a lunii octombrie are loc în Annecy un festival câmpenesc, așa numit Retour des Alpages, care corespunde coborârii oilor de la munte. Așa se face că micuțele și cochetele străduțe din vechiul oraș au fost inundate de miresme mai mult sau mai puțin plăcute, dar îndrăgite judecând după numărul imens de oameni care s-au înghesuit să se desfete.

Orice turist poate să privească, fără a deveni însă un cunoscător, costumele naționale, care se dovedesc a fi mai degrabă regionale sau poate chiar specifice breslei. Și dacă în materie de haine totul este cât se poate de variat, de la cămăși negre cu broderii sub formă de flori de colț, fuste lungi până la pământ, pantaloni trei sferturi bine prinși în bretele, totul devine uniform în ceea ce privește eșarfele roșii și saboții din lemn.

Cei mai simpatici sunt copiii însă cu șepcuțele lor à la Gavroche, eșarfele roșii și puși pe activitate înfierbântată. Cine zicea că sângele franțuzesc nu clocotește în vene?

Bine, dacă participi la o asemenea paradă poate ajungi să și crezi în mituri cu bunicuțe cu bonete care torc lână, sau când vei fi prins între zăpezi vei delira visând un Saint Bernard cu butoiaș la gât care să te încălzească fie cu respirația canină fie cu o guriță din licoarea din butoiașul de la gât.

Și dacă tot vorbim de mituri, multe vaci am mai văzut eu în piața centrală și pe îngustele străduțe însă nici una mov, vă spun pe cuvânt de cercetaș că toate vacile din Alpi sunt maro cu pete albe și nici marmotele nu învelesc ciocolata în staniol însă păzesc brânza care la cât pute nu știu cine ar fura-o … dar trebuie să recunosc, bună mai e.

Tot la categoria mituri îl putem adăuga și pe cel conform căruia francezul e un bețivan înveterat, și confirmat de altfel dacă e să ne luăm după cele multe distilerii ambulante pe care le întâlneai în punctele cheie.

Și totul nu ar fi fost complet dacă nu s-ar fi peregrinat prin fața ochilor avizi și o rămășiță a “oastei” franceze. De ce zic oaste? Păi nu aș ști cum să spun unei trupe înarmate cu pușcoace cu baionete. Bine, având în vedere vârsta “ostașilor” aș putea foarte bine să îi numesc carne de tun, dar să nu exagerăm totuși cu critica.

 

Din intuiție

•11 October 2010 • Leave a Comment

Omorâm, lovim, căsăpim, hăcuim.

Când e prea târziu ne întrebăm de ce? dar intuiția e mută atunci.

Downhill

•1 October 2010 • Leave a Comment

Pointeri ce se bâțâie haotic. Comportament neașteptat. Dumnezeiri redefinite. Debugger unavailable. Împănare cu printf()-uri.

Rendez-vous-uri entuziaste. Planuri, sugestii, todo-uri, deadline-uri, restrângeri de intervale temporale, maratonul liniilor de cod. Articole pending, dependență circulară … Planuri nerealiste și uman prea îndrăznețe. Motivare greșit interpretată. Acceptare tacită. Furie mocnită.

Un coleg de birou insistent și cu o culoare a ochilor nedefinită. O terasă neîncăpătoare. O trișare a cozii la cantină. Cafea fără gust. Discuții insipide. Blugi lăsați la jumătatea fundului și tricouri roz bonbon. Cizme, fuste mini și colanți … Verdict: I’m out of fashion.

Vreme instabila. Meteo nefavorabil. Pneuri desumflate.

O melodie repetată la nesfârșit. O cameră neîncălzită.  Două sticle de vin prost. Țigări deja rulate. Film pending. Încercări disperate de amețire. Nesiguranță, îndoieli, păreri de rău …

Doar o altă vineri … înbuibată de zâmbete fără substanță.

Retroactivitate

•18 September 2010 • Leave a Comment

Cineva îmi spunea cândva: “Ia vița așa cum e, acceptă lucrurile după cum vin … și o să fie bine”. Dacă ai șansa de a te afla undeva blocat în tine dar nu și în timp, dacă niciun lucru nu “vine” ce vei face, viața e așa și timpul trece și e timpul tău. Ce e drept mai ai imaginația și amintirile deja clasificate și toate funcțiile vitale normale, dar contextul față de care te simțeai un factor determinant de data asta este departe de a fi cel pe care ți-l dorești.

E week-end, două zile lungi de week-end … un spațiu de 12 m² din care doar 2 sunt utili pentru tine în momentul de față și o viață pe care o împarți inevitabil cu alții. Și o întrebare care îmi mănâncă resursele de o zi întreagă: “Ce ai face dacă ai fi cu adevărat închis în tine fără a putea reacționa în vreun fel?” Ce ai face dacă dintr-o dată tot ce ai spus, ai făcut ar rămâne suspendate în timp? Ce ai face dacă ai fi izolat fizic de o lume care în schimb te ține încurcat în ițele ei? Tu ăsta care ai în față tot suflul tinereții, tu ăsta care nu trebuie decât să ridici un deget și să te arunci voluptos în ceea ce numești tu viață? Tu cel care te plângi de nimic și de lipsă de activitate? Tu ăsta care iubești apusurile văzute de pe scaunul din fața mesei tale de scris? Tu, cel care îți înveninezi sinele cu fiecare secundă care trece. Tu ăsta eu.

Păi ce să fac … trăiesc ziua de azi ca și cum ar fi ziua de ieri sau ziua de acum multe zile. Între timp, între două răsuflări să așteptăm soarele.

Psihanalistul

•14 September 2010 • Leave a Comment

Autor: Leslie Kaplan

Povești disparate ale unor personje aleatoare, fără trecut, fără viitor, într-un context devenit clișeic. Am avut o vagă impresie că merg la supermarket și mă uit pierdută la un raft plin cu borcane de bulion de diverse forme, culori și mărimi. Scoase dintr-un context social bine conturat personajele sunt asimilate ca păpuși de paie care reacționează contrariate la “Da?”-rile și “Mmm”-urile unui psihanalist pasiv și voit distant. Pe de altă parte un alt personaj care nu participă la ședințele insipide ale psihanalistului, Eva, se calează pe tiparul kafkian asimilându-și trăiri din povestirile pe care le citește între două activități solicitante din punct de vedere fizic. Numele personjului este un artificiu de stil cred pentru că te aștepți ca ea să fie sursa unor fapte primare, să fie prima femeie în timp ce ea se mulează după niște idei preluate, întâietatea ființei concurând cu întâietatea gândirii.

Pe tot parcursul cărții ești asediat de lipsa de continuitate între două pasaje succesive, alergi printre senzații de moment, printre gânduri de moment și printre mărturisiri fără noimă cu caracter instinctual. Poate pentru un psihanalist toate aceste “sclipiri”, toate aceste instantanee, au o oarecare valoare, pentru cineva care însă caută o evidență de ansamblu ele nu constituie decât o ciorbă nefiartă, un fel de talmeș balmeș fără cap și fără coadă pentru că pe cât de abrupt începe totul pe atât de abrupt și fără sens se termină.

Cu toate acestea ai etalată o întreagă serie de situații pentru care “ar trebui” să mergi la un psihanalist. Te-a părăsit iubitul?, Te îndoiești de fidelitatea lui? Ai probleme la serviciu?, Ești un om plin de idei? Ai un copil care nu doarme? Mama ta a murit la nașterea ta? Ești gras? Ești vânzător de enciclopedii cu studii? Ai experiențe extrasenzoriale? … Pentru toate astea o ușă este permanent deschisă. Și că tot am amintit de ușă … nu știu cum toate personajele astea provenind din medii sociale și cu domenii de activitate diferite visează același vis. Au fost cutremure, inundații sau eu mai știu ce alte cataclisme în lumea viselor?

Verdict final: o carte proastă .. sau poate o carte pentru oameni cu o inteligență analitică superioară.