Capul câinelui vrem

[30.06.2009]

Ehe, vă spuneam eu că multe s-au întâmplat de când nu am mai scos un cuvânt. Cele ce urmează să se tot fi petrecut la finele lunii trecute. Păi să purcedem cu începutul.

Nefericita întâmplare are loc undeva pe 29 iunie, să tot fi fost ora 11 dimineaţa când plec de acasă şi încerc să o urnesc pe draga Crisulică la o cafea în acelaşi Jeg, când, calare pe Mariţa fiind, mă agăţ în colţii câinelui vecinului. Vecina, acolo de faţă mă întreabă naiv: “Te-a muşcat rău?””Noo, m-a muşcat chiar bine” – eu de colo, continuând să o liniştesc pe Crisulică la telefon care se întreba de ce îi ţipasem în urechi. Mă uit la picior, hm nimic grav, doar o amprentă dentară a câinelui o mică zgârietură, noroc cu blugii că altfel… Toate bune, ajung la şcoală, beau cafeaua, trece ziua aproape că am şi uitat când mă ridic la un moment dat de pe scaun şi văd că mă doare, şi mă mai uit o dată, amprenta dentară de care vă spuneam a devenit evidentă într-o frumuseţe de vânătaie, iooi ce culori, ce forme…ce durere :). Buun trece noaptea, vine dimineaţa, ajung acasă, un duş, ceva mâncare şi hai la spital. Ajung la Colentina (să nu uităm 30 iunie 🙂 o să vedeţi de ce insist) de unde mă îndrumă o tanti încă de la poartă către Matei Balş. Zis şi făcut intru nu fără peripeţii la Matei Balş (nu voiau să o lase şi pe Mariţa deşi le-am spus că e cu mine 🙂 ) şi intru în secţia de antirabic. Mă postez în faţa unei uşi şi încerc la tanti care învârtea nişte hârtii în spatele unui birou:

“Nu vă supăraţi, m-a muşcat un câ…”

“Aşteptaţi vă rog…”

Bun, în faţa aceluiaşi cabinet, alt cabinet. Aceeaşi încercare, acelaşi răspuns. Mă resemnez cuminte şi aştept în picioare cu mâinile încrucişate. Nu mă proptesc bine de perete când femeia de serviciu: ” Ridicaţi picioarele vă rog, holul de aşteptare e acolo (şi îmi arată o scară 🙂 ). Bun, acum că ştiu şi unde e holul de aşteptare mă îndrept plouată către scară. Până să ajung însă în aşa zisul hol de aşteptare mai văd două cabinete. Vreau să ies de aici, nu îmi plac de nici o culoare spitalele, mă apucă frigul în ele şi un tremurat inexplicabil. Ciocăn la una din uşi şi intru fără să mai aştept răspuns. Aceeaşi abordare. “Aşteptaţi afară, nu vedeţi că am treabă, o să vă servesc…” închid speriată uşa (nu degeaba mi-e mie frică de spitale). În spate o asistentă drăguţă: “Vă pot ajuta cu ceva?” “Da m-a muşcat un caine – eu înseninată dintr-o dată” “Veniţi cu mine!” şi intru în cabinetul de vizavi. Tot căutând un buletin, apare balaurul de mai devreme: “Ţi-am zis să aştepţi afară, ce cauţi aici. Şi tu…era la mine. Când o să învăţaţi să respectaţi ordinea!” şi mă trage de cot în cabinetul din care ieşisem cu coada între picioare. Eram deja speriată. Mă mai relaxez puţin la interogatoriul răstit. Apoi cum să nu mă relaxez când madama de care vă tot povestesc stă juma’ de oră să completeze un formular, ba nu-i e recunoscut mouse-ul, ba nu-i e salvat formularul…ce ţi-e şi cu tehnologia asta, şi ca să fie totul complet mă întreabă la fel de naiv ca şi vecina mea “Ce va muşcat?”. Zâmbesc, “Un câine” şi urmează câteva detalii despre inculpat. La final mă anunţă ca am mai dat pe la ei cu 8 ani în urmă şi îmi spune să aştept pe un hol. Am uitat să vă spun că în timpul ăsta a intrat în cabinetul cu pricina un nenea deja (era ora 9 dimineaţa) vesel rău, care fără altă introducere reverenţioasă trânteşte din pragul uşii: “M-a muşcat doamnă. M-a muşcat fir-ar el al draq. Un câine doamnă!”, întrerupere întâmpinată cu acelaşi , “Afară, aşteptaţi…” [bun înţeles de ce atitudinea asta de tot nimicul].

Aşa, fără altă lălăială m-am retras pe holul de aşteptare, îngust, atât de îngust încât dacă trecea cineva trebuia să îmi înclin picioarele, înnebunitor de alb, în formă de U, şi răsunător. Tot în secţia de antirabic era şi secţia de copii, drept pentru care din vreme în vreme se mai auzea câte un ţipăt, câte un râset care iţi zbârlea părul pe ceafă nu alta. Şi astept. Nu mult singură că madama s-a descurcat mai bine cu noul soft la nenea de care vă spuneam. Apare şchiopătând de după colţ.

“Aha! V-a muşcat şi pe dumneavoastră nu?”

“Da [mă rugam să nu vorbească, nu de alta dar răsuna totul într-un hal]”

“Primarul, el fir-ar al draq…”

“Nu dom’le… un câine”

“Da?…şi pe mine.” Ridică pantalonii de peste papuci. “Una mică, o caţeluşă, da’ era mulţi dom’le să mă rupă nu alta, vreo zece doispce, şi maari (arată până la genunchi)….Dar asta s-a infipt şi iete, vezi?”

“[Ridic din umeri]… Bine că aţi scăpat doar cu atât”

“Eh cu atât… păi şi înţepăturile. În burtă, ce crezi că scap? Ei ţi-ai găsit. Nu te lasă ăştia dom’le nu te lasă. Acum 3 ani, tot aşa, m-a muşcat o jigodie, şi am venit dom’le, două săptămâni, 4 pe-o parte (şi arată către partea dreaptă) 4 pe-o parte (şi arată către partea stângă), două ore nu mă puteam ridica de pe masă. Ehe nu e aşa uşor duduie, nu te pui cu ei ;). Dar dumneata? Te-a muşcat şi pe dumneata nu?”

“Da”

“Ia, unde?” Arăt piciorul şi mă gândesc zâmbind ce s-ar fi întâmplat dacă m-ar fi muşcat de şezut :). “A păi şi pe dumneavoastră vă înţeapă. Daaa nu scăpaţi (îmi piere zâmbetul instant şi mă îndes în scaunul şi aşa incomod). Nuu mare minune să scăpaţi de înţepături. Pai eu acum 4 ani, daa acum 4 ani, am fost la Ostrov şi m-a muşcat. V-am spus? Nu v-am spus, m-a muşcat tot un câine, tot o javră d’astea şi era o zgârietură atâtica (un băţ de chibrit cât arăta el), şi tot n-am scăpat, dar la dumneata. Păi ia uite, se văd bine colţii. Nooo, mare minune să scapi, ascultă-mă pe mine”

Ce mai îmi venea să mă ridic şi să o şterg. Mă făcusem verde albastră la faţă şi ţipetele alea…ioooi. Îi sună telefonul şi îmi sună şi mie. Terminăm de vorbit şi reîncepe.

“Da păi m-a muşcat aseară la capatul lu’ 6, mă duceam acas’. E acolo un peco părăsit şi s-au strâns ciucure toate jigodiile. Nemâncaţi…vă daţi seama. Şi ieri na, a fost sărbătoare, am fost şi eu la o bere ca tot omu’ şi când să mă întorc, haţ, m-a compostat, dar vă zic să mă rupă nu alta…v-am zis?” [Dau din cap că da…De n-ar mai vorbi]. “Şi după aia am luat un taxi direct până aci, dar m-a întrebat doctoru: “Ai băut?”, eu na băusem, a fost sărbătoare ieri, cum să nu beau, dacă nici la sărbători nu mai bem ne-a luat draq. Şi mi-a zis să viu azi, 24 de ore. Şi am venit. Şi acu’ am vorbit cu ăla de am băut aseară şi mi-a zis ăsta că el a plecat pe la 1 şi ceva, eu am zis că m-a muşcat pe la 12 dar cred că a fost totuşi pe la 2. Dar tot sunt 24 de ore. Ieri a fost sărbătoare…Să vezi că nu scap, fir-ar a dreaq de treabă. Hammm, iar 4 pe-o parte 4 pe-o parte (aceleaşi semne), iar nu mă scol două ore de aci. Dar dumneata îl cunoşti?”

“Pe cine?”

“Cum pe cine? Păi de cine vorbim noi aici? Ehe ai petrecut şi dumneata aseară, a fost sărbătoare ai ;). Pe câine, auzi pe cine?”

“A da, e al vecinului”.

“Ha, apăi poţi să scapi. Daa scapi uşor.”

“Da trebuie să îl urmăresc, să văd dacă dispare şi doar dacă dispare vin să fac antirabicul [eu cu ceva mai multă încredere]”

“Noo, ce urmărire. Îi iei capul. Da şi se uită la el şi gata ai scăpat dacă nu are nimic. Apăi şi eu cât am căutat jigodia aia toată Delta că doar ţi-am zis de ăla din Ostrov. Ţi-am zis nu? Dar nu l-am găsit fir-ar el al draq. Toată Delta, şi după aia 4 pe-o parte 4 pe-o parte, hau, şi 2 ore nu mă mai ridicam de aci, doare al draq. Ehe şi acu’ 5 ani. Stai că asta nu ţi-am zis. Da dom’le, am păţit multe. Acu’ 5 ani aveam un câine dog german [parcă] 72 de kile avea, dar prost, prost ca noaptea. S-a bătut cu o pisică de l-a umplut de sânge pe bot şi m-am dus să iau pisica de acolo să nu mai dea în el, dar pisica, deşteaptă dom’le, haţ, imediat m-a zgâriat. Şi iar am venit aci [Nu degeaba m-a întrebat madama ce m-a muşcat…deci se poate], şi iar 4 pe-o parte 4 pe-o parte (aceleaşi semne) de nu puteam să mă ridic 2 ore de aci. Şi pe asta am căutat-o să îi iau capu’, dar n-am mai găsit-o. De-asta iţi spui, ia-i capul şi adu-l aci la analize.”

“Cum să îi iau capul?”

“Cum adică cum? Îl apuci de ceafă şi cu un cuţit hârşti i-ai luat gâtul.” [mă îndes în scaun şi mai mult, ioi ce smintit]

“Bine dom’le dar cum să fac asta e câinele vecinului, adică ne cunoaştem”

“Lasă că nu te mai ţine minte după ce îi iei gâtul :)”

“Nu dom’le pe vecin îl cunosc, nu pe câine”

“Păi ai zis că îl cunoşti şi pe câine” [Vai ce discuţie…]

“Dar cum aduc eu capul cainelui aici?”

“Cum adică cum? În sacoşă. Îl bagi într-o pungă şi te repezi cu el până aici, mare lucru. Dar şti o treabă, scapi de înţepături. Şi îţi zic eu că merită…4 pe-o parte 4 pe-o parte şi încă două ore după, ehe nu e de glumit, ascultă-mă pe mine. Şi dumneata nu scapi.”

Apare medicul. Mă ridic ca din puşcă şi fără să aştept să mă invite mă înfiinţez în faţa uşii. Trebuie să ies de aici. Intru. O cameră al naibii de mică, atât de mică încât medicul ca să intre în spatele biroului a trebuit să se frece de perete, iar eu ca să îi arat unde m-a muşcat a trebuit să pun piciorul pe masă. Medicul însă, un bătrânel simpatic, îmi cere şi el câteva detalii despre câine şi îmi răspunde amuzat la întrebarea “Injecţie, antirabic, nu faceţi azi nu?” (era mai mult decât evident că ori sunt retardată ori paralizată de frică). “Antirabic… facem zilnic dar nu e cazul la tine, hai stai liniştită. Uite vrei o bombonică? Uite astăzi suntem în 30 ale lunii şi luna asta are: Ianuarie, Februarie, Martie, Aprilie, Mai, Iunie, ha 30 de zile. Păi e bine. Buun, dacă până pe 14 ale lunii care vine, iulie e nu?, şi e zi unică în lună, da 14, nu paţeşte nimic căţelu’ ai scăpat. Dar să te uiţi în ochii lui zilnic, dacă sunt roşii sau dacă mai muşcă pe cineva, sau dacă Doamne fereşte, moare căţelu’ te prezinţi imediat şi începem tratamentul. Nu uita până pe 14 ale lunii da? Uite mai ia o bombonică. Tu faci sport ceva? Nu? Mare păcat. Da acum mergi la tanti din colţ să îţi pună un pansament şi să te cureţe. Hai că ai scăpat. Vezi că nu a durut :)”

Am ajuns şi la “tanti din colţ” să îmi pună un pansament că nu pot ieşi pe poartă fără a mi se fi aplicat un tratament. Vai ce am scăpat. Înaintez eliberată pe Mariţa către şcoală. Stă să plouă. Vai ce început de zi.

P.S: Câinele nu a murit şi eu am scăpat fără înţepături.

~ by faruck on 23 July 2009.