Le scaphandre et le papillon

•12 September 2012 • Leave a Comment

Autor: Jean-Dominique Bauby

Simplu, natural, neinvaziv. Toate astea îţi vin în cap în momentul în care citeşti cartea. Pentru întrebarea “Ce ai face dacă ai rămâne fără cuvinte, gesturi, umanitate manifestabilă?”, răspunsul ar fi probabil “aş prefera să mor”. Perspectiva se schimbă după ce citiţi cartea.

Jean-Dominique Bauby a suferit un atac cerebral care a degenerat în ceea ce se numeşte “locked-in syndrome” manifestat prin imposibilitatea de a comunica într-un mod inteligibil (până atunci) în ciuda faptului că era perfect conştient şi intelectual capabil. Cu toate acestea, cartea de care vă povestesc a fost scrisă în perioada de boală, pe baza unui alfabet eficientizat în raport cu frecvenţa literelor şi prin intermediul unei persone care notează litera “clipită”.

Cu toate acestea, nu modalitatea de scriere e cea care frapează, ci liniştea, naturaleţea şi motivul. Nimic siropos, doar visare şi amintiri. Tot ceea ce e mărunt, insignfiant pentru un om prins în reţeaua socială, tot ce uităm să observăm devine eveniment. Senzorialul devine psihologic, detaliul devine canal de comunicaţie. Doar timpul trece la fel, măsura palpabilă e rescalată în pagini “clipite” pe zi iar clipa nu e decât o sumă de clipiri.

Când am citit cartea asta am avut impresia de viaţă epurată. Suprema tăcere e tradusă prin strigăt, frustrarea prin lacrimi, neputinţa prin imaginaţie, totul e ca o erupţie aparent mocnită. Cu toate astea, nimic nu e în plus, fiecare literă are un rost, şi nu în sensul de truism.

O carte pe care o recomand călduros pentru finețea scriiturii, pentru delicatețea ideilor, pentru a salva măcar câtiva din fluturii care vor fi să moară.

P.S. Cartea a fost ecranizată într-un mod destul de reușit.

Back on track

•12 September 2012 • Leave a Comment

Uneori o perioadă de tăcere înseamnă nu neapărat recluziune, ci doar o lipsă de timp sau de disponibilitate de a-ţi face simţită prezenţa. Poate părea ciudat în ceea ce mă priveşte dar ăsta a fost motivul primar pentru care nu am mai “activat” în ultima vreme. Am un sentiment ciudat, similar cu cel care pune stăpânire pe mine când mă întâlnesc cu cineva cu care nu am mai vorbit de mult. Nu ştiu ce să spun mai întâi şi parcă nu pot nici să continui totul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În fine, hai să vă spun mai degrabă ce urmează, ce a fost poate intră în vreun context.

Cum vara dă semne evidente de disperare am pus la cale o ultimă escapadă, o mare aventură cu bicicleta. Şi cum totul se consumă, totul trebuie adresat nu? Ei bine dragilor, vă prezint “Xvelotion 2505“. Nu, e un concurs, e doar o idee pusă la macerat peste iarnă, care sperăm să prindă formă anul ăsta. Încercarea pe care am avut-o anul trecut, undeva pe 15 august, a eşuat în gloata din jurul telecabinei Babele. Dar anul ăsta, ei bine, anul ăsta ne-am organizat. Am dat sfoară în ţară, am strâns câţiva oameni doritori şi cu chef de joacă şi iată-ne cu sufletul la gură. O să vă povestesc cum a fost dacă o să ne iasă, cu siguranţă. Până una alta … să ne rugăm să fie vreme bună atunci.

În altă ordine de idei, am citit … mult. O să urmeze o serie de posturi (care probabil nu interesează pe nimeni), o serie de recomandări.

Ei, ce mai tura vura … m-am întors.

Fructele mâniei

•13 February 2011 • Leave a Comment

Autor: John Steinbeck

Cartea se formulează ca o istorie colectivă concentrată în jurul unei familii strămutate din aşezământul originar, ocupat de companiile agricole faţă de care se îndatoraseră de-a lungul anilor de secetă. Mirajul regiunilor fertile, mediatizate în ziare, declanşează un adevărat exod către vest, spre California. Speranţele puerile, planurile existenţiale fireşti dezvăluie nişte personaje simpliste, neemancipate, predispuse jugului atât în sensul lui propriu cât şi în sensul metaforic. Această înclinaţie maladivă spre supunere se dovedeşte însă a fi sursa viitoarei tragedii căreia îi este supusă “extinsa” familie americană al cărei nucleu primar este menţinut în jurul femeii-mame. Deşi forma socială nu este cea a matriarhatului, stăpânirea de sine, puterea decizională şi francheţea impun ca putere decizională femeia ale cărei drepturi de exprimare, ameninţate de majoritatea familială masculină, sunt admise permanent ca adevăruri irecuzabile.

Forma de expunere este una anticipativă în raport cu evoluţia personajelor în contextul social-istoric. Elaborarea cadrului social şi a situaţiilor general valabile epocii preced orice acţiune întreprinsă de membrii familiei oprimate. Acest fapt asigură pe de o parte credibilitatea ansamblului de întâmplări prezentate iar pe de altă parte o confirmare permanentă a faptului că orice moment istoric se defineşte prin câteva caracteristici ale maselor, ori “Fructele mâniei” se constituie ca o adevărată frescă socială a zonele rurale americane la început de secol XX.

Pentru un cititor străin de subiectele campestre şi de societăţile rurale ai căror indivizi sunt dedicaţi aproape integral obişnuitelor activităţi devenite parte a fiinţei lor şi a tuturor generaţiilor premergătoare şi succesoare s-ar putea să nu admire şi să nu “guste” aspectele dramatice carora le sunt supuşi bieţii tărani strămutaţi. Finalul deschis însă pe fundalul unei situaţii sociale bine cristalizate, din care musteşte revolta mocnită, poate dezamăgi din nou. Deşi distinsă cu premiul Pulitzer, eu una nu pot să spun că am fost foarte încântată,  ca atare o recomand cu jumătate de gură.

Say new … same old

•3 February 2011 • Leave a Comment

E ceva vreme de când nu am mai scris nimic altceva decât pseudo-recenzii la ultimele cărţi pe care le-am citit. De ceva vreme nu mai am nicio idee interesantă (pornire vindicativă,  m-ar corecta cineva) pe care să o expun într-un mod plastic. Simţurile critice îmi sunt uşor amorţite, plictisite şi obosite. Furiile care încă îmi mai dau ghes din când în când sunt şi ele vlăguite. Ultima vreme am petrecut-o într-o încercare continuă de a mă reintegra social într-un mod retractil. Ce înseamnă asta? Simplu, să îmi găsesc un loc în care să îmi intind oasele seara şi un job. Din când în când, cât mai rar posibil, am mai schimbat impresii cu vechi cunoştinţe şi noi necunoscuţi. Şi uite aşa a trecut o lună jumate de aclimatizare. Abia acum pot spune că o iau de la capăt, că sunt pe un drum (poate cel bun). Cu toate astea, încă mă simt stoarsă, incapabilă să ripostez inevitabilului, stoarsă dar nu dărâmată, nici depresivă. O stare de anestezie în care pot simţi lucrurile care mi se întâmplă dar nu pot izbucni în râs, nu pot gesticula frenetic, nu pot lovi şi nici înjura, totul se reduce la un zâmbet lătăreţ şi tâmp pe care îl simt inundându-mi toată figura.

Cu toate astea, întrebarea puerilă “De ce?” îmi inundă gândurile, toate. La unele aceleaşi întrebări am găsit sau, mai bine zis, am acceptat răspunsurile pe care sinea mea (educată în sensul de dresată) mi le servea fără prea multă ezitare. La alte întrebări nu vreau să accept răspunsurile evidente. Toate răspunsurile acceptate mă indeamnă de la urmă: “Stai în umbră!”, toate răspunsurile evidente însă neconsimţite îmi dau ghes, ca în bancul ăla cu blonde: “Mai dă-le o şansă!”. Astea fiind zise, probabil după ce o să scriu o ultimă recenzie, o să mă retrag o vreme să îmi mestec gândurile. Până una alta, delectaţi-vă:

În ce merde te bagă dragostea

•30 January 2011 • Leave a Comment

Autor: Stephen Clarke

O continuare la fel de uşor de consumat ca şi “Un an în merde” de data asta pe o altă temă, uşor spinoasă pentru francezi, şi anume dragostea. Un întreg ansamblu de încurcături declanşate de pofta nestăvilită de dragoste care pune stăpânire pe oricare dintre noi şi despre care se spune că ar fi puţin exacerbată la francezi. Şi cum modul de a iubi al francezilor, la fel ca şi modul de a găti, este foarte elaborat, nu te poţi aştepta decât la un lung şir de isprave siropoase din partea unui “extraterestru” englez.

Cu alte cuvinte pregătiţi-vă pentru îmbarcarea înspre tărâmul dragostei cu năbădăi care nu se stinge nici într-un cadru pastoral, nici în spuma mării cu atât mai puţin în oraşul “atestat” al inimioarelor care se dovedeşte a fi mai degrabă un oraş al călcâielor aprinse decât al promisiunilor şi şoaptelor languroase. Ei, astea fiind spuse, relaxaţi-vă şi savuraţi multele cireşe de pe tort pe care vi le serveşte maestrul într-ale pupăcelilor, acelaşi “Pol Vest” cu care v-aţi obişnuit deja.

P.S: Şi acum, ca să înlătur orice posibilitate de apariţie a altor victime, franţuzoaicele nu sunt chiar atât de dezinvolte pe cât se “zvoneşte”, din nenumăratele discuţii despre femei la care am participat, vă împărtăşesc (jubilând) că sunt foarte radicale şi întâmpină orice propunere “precoce” cu “cuvinte grele”.

Păşunile raiului

•30 January 2011 • Leave a Comment

Autor: John Steinbeck

De la alţii adunate: “Păşunile raiului este o minunată colecţie de povestiri legate între ele, impregnate de ataşamentul faţă de pământ şi faţă de oamenii care îl muncesc, atât de des întâlnit în opera lui Steinbeck”.

O frescă câmpenească cioplită într-o viaţă de zi cu zi adaptată epocii pământului, în neliniştile şi tragediile mărunte ce macină atât o viaţă aparent tihnită cât şi un individ sortit singurătăţii. Remarcabilă este tendinţa de despicare a aparenţei, de decelare a adevărului social, disponibil oricărui analizator, de adevărul familiar, individual. Mecanismul de dezvăluire este unul pur literar; simpla încadrare a întregii povestiri într-un cadru aparte, “de vis” şi împărtăşirea secretelor locuitorilor acestuia are rolul de extrapolare a ideii primare enunţate.

După ce am terminat-o am rămas cu imaginea unui cadou, şi deşi sună patetic într-un sens desuet nu pot să nu admit faptul că viaţa pe care am perceput-o este ca un cadou pe care urmează să îl foloseşti o lungă perioadă de timp. În fine, deşi cadrul prezentat poate să nu suscite atenţia (vremurile pământului şi atenţiei excesive arătate acestuia şi exploatării lui), modul în care este prezentată ideea de ambalaj în conjunctura socială poate fi actualizată, drept pentru care o recomand.

Un an în merde

•20 January 2011 • Leave a Comment

Autor: Stephen Clarke

O carte savuroasă despre francezi şi englezi, luaţi separat şi împreună. Diferenţele culturale, de mentalitate şi de principii îl trec pe bietul Paul West, un englez get beget, prin adevărate furci caudine. Dezorientat de amabilitatea ipocrită afişată de majoritatea francezilor cu care interacţionează, fascinat de desu-uri şi ridichi, înfundat până în gât în birocraţia franceză, săpat pe la spate de şef, scârbit de excrementele canine de pe străzi şi uimit de predispoziţia autohtonă spre grevă, “Pol” încearcă să se “convertească la franţuzism”.

Scrisă într-o manieră spirituală, cartea te prinde. Pe de altă parte, majoritatea aspectelor prezentate sunt cât se poate de adevărate însă puternic accentuate şi surprinse în situaţii rizibile, uşor duse la extrem. Recunosc că ar fi fost mai bine să o fi citit înainte de a fi ajuns acolo, nu de alta, dar aş fi trecut cu obrazul neînroşit peste multe situaţii similare celor expuse.

O carte de week-end sau un antidot pentru depresie. O recomand, însă nu vă aşteptaţi la cine ştie ce revelaţii. În fond şi la urma urmei, umorul face parte din “era consumismului”.

Pe strada Mântuleasa

•22 December 2010 • Leave a Comment

Autor: Mircea Eliade

O carte în care este testată puterea de asimilare a cititorului, nu în sensul ideatic ci în acela de a urmări o succesiune cu adevărat sincopată de evenimente a căror importanţă este voit incertă. Pe de altă parte caracterul imaginativ are o deosebită valoare, numeroasele dispariţii inexplicabile, vârstele afişate nedefinite, procesele de întinerire/îmbătrânire subite, legăturile interpersonale cu amprentă definitorie în context evolutiv la nivel de individ sunt, deşi lait-motivuri în opera eliadescă, prezentate într-un mod inedit de data asta.

Un alt aspect marcant este acela al alienării într-un context coercitiv (regimul comunist care impunea verificarea aberantă a unor indivizi care, în cadrul unui şir de evenimente nefericite (“coincidenţe contradictorii”), au intrat în vizorul securităţii) şi admit ca unică soluţie sfidarea timpului prin uitare în raport cu societatea.

Interdependenţa temporalo-spaţialo-socială impune o redefinire a noţiunii de individualitate. Scos din timpul istoric şi social un individ e practic inexistent indiferent de capacităţile sale. Nimic nou până aici. Noutatea apare atunci când încerci să trasezi o urmă a individului într-un timp netrăit. În fine, cam greu de explicat, limita între o idee deja devenită clişeu şi o idee provenită din interdependenţa spirituală între vieţile succesive este destul de fină.

Domnişoara Christina

•22 December 2010 • Leave a Comment

Autor: Mircea Eliade

O carte controversată, care i-a adus destituirea din postul ocupat la universitate pe motivul că ar fi un roman pornografic, Domnişoara Christina are cu toate astea un puternic caracter etnografic. Scenele aşa zis pornografice sunt senzuale, în orice caz puerile în raport cu cele prezentate în Ecstasy (Ryū Murakami).

Acţiunea cu aspect mondeno-câmpenesc angrenează o serie de personaje identificate ca boeme însă perfect adaptabile din punct de vedere al vitezei de răspuns psihic în situaţii “cabalistice” a căror notorietate le este prezentată treptat. Evoluţia stării de spirit a personajelor devine astfel un punct de interes, antrenând nu numai curiozitatea la nivel factic ci şi interesul pentru credinţele absconse. Cititorul obişnuit cu afinitatea eliadescă pentru subiectele atipice, extravagante este prins între o lume telurică, bine ancorată într-un prezent contextual şi o lume a sufletelor “neterminate”, în care arhaicul este de natură culturală, o cultură întreţinută, atât într-un cadru restrâns (cel al familiei) cât şi într-unul amplu (credinţe primare specific naţionale în strigoi, vrăjitoare şi mesageri).

Trecerile succesive între vis şi o realitate a cărei veridicitate este îndoielnică, convulsiile inexplicabile însă pseudo-generalizate, poveştile cu tente eminesciene întreţin o atmosferă de surescitare, în care echivocul impune ideea de transparenţă inter-temporală însă nu cu privire la pasajul între două lumi distincte, “extirparea timpului din prezent văzut ca timp” (aşa cu nu mai ştiu cine zicea) ci mai degrabă ca mod de percepţie. Spun asta pentru că finalul este absolul “pământesc”, ordinar, bine împlântat în timp. Pe de altă parte precocitatea de care dă dovadă copilul poate fi considerată iar o dovadă a ceea ce numeam mai devreme “transparenţă inter-temporală”, şi în cazul de faţă poate fi mai uşor explicată ca fiind capacitatea de a recunoaşte situaţii care nu au fost întâlnite, sau de a retrăi conştient experienţe mult decalate din punct de vedere istoric.

În fine, o carte atractivă (nu la modul senzual) atât din punct de vedere ideatic cât şi factic.

Noaptea de sânziene

•18 December 2010 • Leave a Comment

Autor: Mircea Eliade

Unul dintre cele mai cunoscute romane ale lui Eliade probabil, în afară de “Romanul adolescentului miop”, se defineşte ca o expunere bine localizată temporal şi spaţial a căutării ieşirii din timp, a individualizării şi fragmentării, scrisă într-un stil aproape cinematografic.

Trei personaje aparent independente din punct de vedere temperamental, Viziru – un negociator eficient al ministerului Economiei Naţionale, un vânător de semne şi de simboluri, destul de extravagant în percepţia celorlalte personaje, Bibicescu – actorul ratat, conştient de lipsa de talent însă convins de individualitatea sa, măcinat de dorinţa de a crea spectacolul total, şi Vădastra – un avocat ridicat din mulţime al cărui scop final este acela de a deveni omul suprem, adulat, dispunând de putere nelimitată asupra oricărei fiinţe, dar care se zbate între neputinţa cotidiană şi imaginaţia prolifică, dar cu interese convergente, nemurirea, ieşirea din timpul istoric şi încastrarea în conştiinţa universală. Modurile în care este însă percepută nemurirea şi conştiinţa universală au ca efect fragmentarea romanului la nivel social, politic şi etic.

Noaptea de Sânziene este o carte grea prin simplul fapt că abundă în simboluri şi interpretări, în care legăturile interpersonale sunt puternic ramificate iar tendinţele de individualizare ale fiecărui personaj induc în eroare uneori cititorul. Pe de altă parte, faptul că acoperă o plaja largă de medii şi de personalităţi, sincopele temporale şi “lăuntrice” fac acţiunea greu de urmărit. Cu toate acestea, se disting două abordări ale nemuririi, una aproape fizică, palpabilă, concentrată pe fiinţă, pe individ, arborată de personajele rapace, bine înrădăcinate în teluricul fiinţei proprii şi o nemurire spirituală, o nemurire desăvârşită, de sfânt, căutată de personajele excentrice, închise într-un sine claustrat şi înverşunat în căutarea legăturilor între lucruri şi simboluri.

Ceea ce m-a marcat este intuiţia aproape patologică a unor personaje, capacitatea extrasenzorială aproape maladivă. Într-un mod paradoxal anul trecut am citit ceva despre un pictor român suprarealist, Victor Brauner, al cărui autoportret îl înfăţişa fără un ochi, ochi pe care şi l-a pierdut după ce a terminat tabloul, tot în Franţa. Da, nu ştiu, cartea asta îmi readuce în centrul atenţiei o veche obsesie.

În fine, pot fi spuse multe dar să rămânem la atât. Mi-a placut prea mult …o recomand.